Mânăstirea Vodiţa - Judetul Mehedinti

luni, 1 februarie 2010

Pe valea Voditei, se afla manastirea Vodita (sec. XIV), unde se intalnesc ruinele celui mai vechi monument de arhitectura feudala romaneasca si cel mai vechi asezamant monahal, construit intre anii 1370-1372,in timpul voievodului Vladislav Basarab (Vlaicu Voda) pe temeliile unei manastiri mai vechi.

Manastirea Vodita a fost intemeiata pe teritoriul comunei Varciorova, la aproximativ 500 m distanta de Dunare, in apropierea frontierei dintre imperiul Austro-ungar si Tara Romaneasca. Astazi se mai vad ruinele bisericii manastirii, langa care s-a construit in 1995 o biserica de lemn si un popas turistic. Importanta manastirii a fost deosebita, deoarece se incerca stoparea expansiunii bisericii catolice si sa se intareasca autoritatea bisericii ortodoxe.

Mânăstirea Vodiţa a fost ridicată de Sfântul Nicodim de la Tismana, îndată după plecarea sa din ţinutul Craina, unde pe pământul său natal, ctitorise Mânăstirile Vratna şi Mănăstiriţa. Plecarea sa nu a fost întâmplătoare, ci determinată de contextul istoric favorabil prozelitismului catolic în sudul Dunării.

Hotărându-se să plece în nordul Dunării, Sfântul Nicodim, în anul 1369, poate împreună cu alţi fraţi, ieromonahi şi monahi, a trecut Dunărea şi s-a aşezat în părţile Vodiţei, la graniţa de apus a Ţării Româneşti, după ce a umblat cu fraţii prin toate pustietatea de aici.

Alegerea locului unde trebuia să se înalţe acest avanpost al credinţei străbune nu putea să fie întâmplătoare. Vodiţa s-a construit într-o vreme când Severinul era liber, dar foarte ameninţat. Situaţia pe care o avea atunci voievodul valah garanta condiţiile de existenţă a unei mânăstiri aşezate pe pământ românesc, într-o regiune muntoasă din apropierea frontierei, în imediata vecinătate a cetăţii Severinului care asigura paza graniţei româneşti de la Vest.

Sfântul Nicodim a trecut pe pământul Valahiei ca printr-însul şi pe norodul pământului acestuia a-l mai întări în dreapta credinţă creştinească, prin începerea zidirilor sfintelor mânăstiri şi biserici cu sfinte jertfelnice”. Astfel Vodiţa a fost înălţată „ în numele Sfântului Antonie cel Mare”, din evlavia şi osârdia cuviosului Nicodim cu munca sa şi a fraţilor săi, cu cheltuiala şi darurile domnitorului de atunci Vladislav Vlaicu Vodă.

La zidirea Vodiţei care a putut începe în primăvara sau vara anului 1370, desigur că s-a folosit osteneala şi priceperea unor meşteri locali. Nu este exclusă apoi contribuţia Sfântului Nicodim şi la întocmirea unui proiect, după cunoştinţele sale, pentru biserica aşezământului, de dimensiuni potrivite în plan trilobat.

Terminarea lucrărilor de zidire, zugrăvirea şi înzestrarea au putut dura aproape trei ani, anul 1372 fiind considerat cel al sfinţirii de către Sfântul Nicodim. Ceea ce mai trebuie amintit, este faptul că încă de la început această mânăstire a fost ridicată din piatră pe locul unei foste biserici din lemn, aşa cum arată documentele istorice.

Despre ieromonahii şi monahii care l-au ajutat pe Sfântul Nicodim şi de care vorbeşte ieromonahul Ştefan, unele izvoare precizează că aceştia au fost în număr de 11, poate pentru ca împreună cu el să împlinească numărul consacrat al Apostolilor Domnului, doisprezece.

Din numărul mare de împreună ostenitori ai Sfântului Nicodim de la Vodiţa este atestat documentar ieromonahul Agaton care a fost pentru Sfântul Nicodim ceea ce a fost Timotei pentru Pavel, întrucât acesta pentru meritele lui deosebite, a fost lăsat stareţ la Vodiţa în momentul în care Sfântul a plecat la Tismana.

La ridicarea mânăstirii Vodiţa, pentru întărirea ortodoxiei la graniţa cu Ungaria catolică, Sfântul Nicodim a fost sprijinit chiar de către Domnitorul Vladislav cel care i-a acordat şi hrisovul de întemeiere. Încă din acest hrisov dat în anul 1374, aflăm că aceasta beneficia de statutul juridic şi canonic de autocârmuire, sau samovlastie, singură având dreptul „ să-şi puie cârmuitor”. Instituţia samovlastiei fusese introdusă la Muntele Athos încă din a doua jumătate a veacului al X-lea. În Ţara Românească însă, până la întemeierea Mânăstirii Vodiţa, comunităţile monahale care vor fi existat se aflau sub autoritatea mitropolitului, după cum reiese în mod desluşit din actul din mai 1359 la Sinodul Patriarhiei Ecumenice pentru înfiinţarea Mitropoliei Valahiei, care prevede că „ toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici să asculte şi să i se supună lui” (adică mitropolitului Iachint).

Prin urmare, acordarea samovlastiei Vodiţei de către Vladislav reprezintă un privilegiu obţinut fără îndoială, numai datorită stăruinţelor şi prestigiului personal al întemeietorului ei.

Din păcate însă Sfântul Nicodim, la această mănăstire, nu a stat decât până în anul 1375, când Nicolae de Gara cucereşte Banatul Severinului, iar sfântul rămas fără mănăstire va pleca într-o misiune sârbească la Constantinopol.

Abia într-un document din 1385 dat de către Voievodul Dan I se mai aminteşte de Mânăstirea Vodiţa alături de Tismana, semn că la acea dată teritoriul pe care se afla mânăstirea fusese recucerit. Manastirea a fost refacută de Radu cel Mare în jurul anului 1500 si de Cornea Brailoiu în 1689, dar a cunoscut o decădere după războiul austro-turc din anul 1718. Prin dorinţa Mitropolitului Olteniei Nestor Vornicescu şi cu ajutorul Stareţului Nicodim Nicolaescu (în prezent Episcop al Severinului şi Strehaiei din 2004), Mânăstirea Vodiţa s-a reînfiinţat în anul 1990, când a fost începută restaurarea ctitoriei voievodale şi a fost construit un corp de chilii pentru desfasurarea vietii de obste. În prezent mânăstirea are 5 vieţuitori, aceştia avându-l stareţ pe Protosinghelul Ioanichie Nicolaescu.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Flag Counter

free counters