In adancul Saharei exista un tinut ale carui peisaje, legende si oameni au inspirat poate povestile celor o mie si una de nopti.
In Sahara, cel putin atunci cand soarele se alfa pe cer, nu exista o line a orizontului, ci numai o ceata laptoasa, ale carei margini ar putea fi la fel de bine aproape sau departe in zare. Calatorind spre sud insa, din oaza In Salah spre centrul marelui desrt, devii treptat constient de o vaga intensificare a opacitatii, o innegurare ce se intinde pana departe de jur-imprejur.
Incetul cu incetul, aceasta opacizare se transforma in inalta si aproape interminabila masa de stanca alcatuind ultimul bastion al masivului Ahaggar din Algeria. Uimitor chiar si intre numeroasele privelisti uimitoare ale Africii, Ahaggar este o insula uriasa, cam de marimea Frantei, pierduta in oceanul de nisip saharian. Marginit pe trei laturi de stanci amenintatoare, spre vest masivul se pierde treptat in Tanezrouft, Taramul Insetat, unde, odinioara, un calator care s-ar fi ratacit de caravana sa nu s-ar mai fi pregatit decat sa moara.
Desi este considerat un lant muntos, Ahaggar - numit si Hoggar - este un podis granitic inalt. In inima sa, in regiunea Atakor, rauri de lava au acoperit granitul cu o patura de 180 m de bazalt crapat si aspru ca o enorma bucata de zgura.
Din mijlocul sau se inalta pana la 3000 m un fantastic ansamblu de turnuri, pinteni si lespezi formate din fonolit, o alta roca vulcanica.
Racindu-se, aceasta s-a spart in forme lungi, prismatice, asemanatoare tevilor unei orgi, desi unele seamana mai degraba cu niste imense manunchiuri de sparanghel, asezate in picioare.
Intr-o zona de aproximativ 777 km² din Atakor exista peste 300 de astfel de monoliti ce confera forme neasteptate unui peisaj oricum bizar. Tuaregii, populatie nomada ce traieste in Ahaggar de cel putin 2000 de ani, au numit acest loc Assekrem, "capatul lumii".
Intre munti, vegetatia lipseste complet, iar in intreg masivul Ahaggar flora este slab reprezentata. Ploile sunt sporadice si scurte, dar ici si colo, in canioane abrupte care intarzie evaporarea, apa se aduna in oaze ce permit existenta catorva plante si ofera o iluzie racoare. Desi foarte putine, oazele au o importanta extrema pentru tuaregi si pentru turmele lor.
TUAREGII DIN AHAGGAR sunt o populatie fascinanta. Inalti, cu pielea deschisa la culoare, incepand de la varsta pubertatii barbatii poarta valuri - dupa spusele unora, pentru a impiedica spiritele rele sa le patrunda in corp prin gura. Au sabii, pumnale lungi si scuturi din piele alba de antilopa. Dupa unele autoritati in domeniu, tuaregii sunt urmasii misteriosilor conducatori de care, veniti din Libia in jurul anului 1000 i.Hr., care apar in picturile din Tassili.
Numele lor, tuareg, inseamna in araba "parasit de Alah", fiindca s-au convertit tarziu la islamism si inca mai prezinta si azi unele devieri de la litera religiei musulmane. Femeile nu poarta valuri si au o influenta puternica in treburile familiei, aceasta fiind de obicei monogama.
Pana la sfarsitul sec. al XIX-lea, tuaregii din Ahaggar, stabiliti in oazele Tamanrasset si In Salah, stapaneau cea mai mare parte a desertului si faceau negot cu fildes, aur si sclavi, completandu-si veniturile din taxele pentru protectia caravanelor.
In 1881, temandu-se ca acest mod de trai le va fi amenintat de planurile francezilor de a construi o cale ferata transsahariana, tuaregii au masacrat aproape intreaga expeditie trimisa pentru stabilirea traseului. Desi expeditia franceza fusese prost organizata si condusa, iar membrii tribului dispuneau doar de arme medievale, furia atacului tuaregilor si aspectul lor sinistru le-au creat in ochii francezilor o reputatie de invincibilitate.
Tuaregii i-au impresionat puternic pe francezi, care au pus pe seama lor o sumedenie de legende despre care tuaregii nu auzisera niciodata. Cea mai incitanta este cea relatata in romanul Atlantida, scris de Pierre Benoit in 1919. Cartea povesteste despre Antinea, o frumoasa regina a Atlantidei care traieste intr-un castel din Muntii Ahaggar, unde ii seduce si ii ucide pe tinerii ofiteri ai armatei franceze. In 1925, arheologii au anuntat ca descoperisera scheletul unei femei care fusese ingropata cu onoruri regale. presa a identificat-o imediat cu Antinea.
Rezultatul a fost electrizant. Ofiterii francezi au sapat muntii in cautarea altor dovezi si chiar marele explorator Henri Lhote s-a lasat cuprins de frenezia starnita de legenda.
Cand, in 1928, intr-o grota izolata, a descoperit o pictura rupestra ce reprezenta o femeie cu sanii vopsiti in alb, el a sustinut ca este Antinea, sirena legendarului Ahaggar.
Incetul cu incetul, aceasta opacizare se transforma in inalta si aproape interminabila masa de stanca alcatuind ultimul bastion al masivului Ahaggar din Algeria. Uimitor chiar si intre numeroasele privelisti uimitoare ale Africii, Ahaggar este o insula uriasa, cam de marimea Frantei, pierduta in oceanul de nisip saharian. Marginit pe trei laturi de stanci amenintatoare, spre vest masivul se pierde treptat in Tanezrouft, Taramul Insetat, unde, odinioara, un calator care s-ar fi ratacit de caravana sa nu s-ar mai fi pregatit decat sa moara.
Desi este considerat un lant muntos, Ahaggar - numit si Hoggar - este un podis granitic inalt. In inima sa, in regiunea Atakor, rauri de lava au acoperit granitul cu o patura de 180 m de bazalt crapat si aspru ca o enorma bucata de zgura.
Din mijlocul sau se inalta pana la 3000 m un fantastic ansamblu de turnuri, pinteni si lespezi formate din fonolit, o alta roca vulcanica.
Racindu-se, aceasta s-a spart in forme lungi, prismatice, asemanatoare tevilor unei orgi, desi unele seamana mai degraba cu niste imense manunchiuri de sparanghel, asezate in picioare.
Intr-o zona de aproximativ 777 km² din Atakor exista peste 300 de astfel de monoliti ce confera forme neasteptate unui peisaj oricum bizar. Tuaregii, populatie nomada ce traieste in Ahaggar de cel putin 2000 de ani, au numit acest loc Assekrem, "capatul lumii".
Intre munti, vegetatia lipseste complet, iar in intreg masivul Ahaggar flora este slab reprezentata. Ploile sunt sporadice si scurte, dar ici si colo, in canioane abrupte care intarzie evaporarea, apa se aduna in oaze ce permit existenta catorva plante si ofera o iluzie racoare. Desi foarte putine, oazele au o importanta extrema pentru tuaregi si pentru turmele lor.
TUAREGII DIN AHAGGAR sunt o populatie fascinanta. Inalti, cu pielea deschisa la culoare, incepand de la varsta pubertatii barbatii poarta valuri - dupa spusele unora, pentru a impiedica spiritele rele sa le patrunda in corp prin gura. Au sabii, pumnale lungi si scuturi din piele alba de antilopa. Dupa unele autoritati in domeniu, tuaregii sunt urmasii misteriosilor conducatori de care, veniti din Libia in jurul anului 1000 i.Hr., care apar in picturile din Tassili.
Numele lor, tuareg, inseamna in araba "parasit de Alah", fiindca s-au convertit tarziu la islamism si inca mai prezinta si azi unele devieri de la litera religiei musulmane. Femeile nu poarta valuri si au o influenta puternica in treburile familiei, aceasta fiind de obicei monogama.
Pana la sfarsitul sec. al XIX-lea, tuaregii din Ahaggar, stabiliti in oazele Tamanrasset si In Salah, stapaneau cea mai mare parte a desertului si faceau negot cu fildes, aur si sclavi, completandu-si veniturile din taxele pentru protectia caravanelor.
In 1881, temandu-se ca acest mod de trai le va fi amenintat de planurile francezilor de a construi o cale ferata transsahariana, tuaregii au masacrat aproape intreaga expeditie trimisa pentru stabilirea traseului. Desi expeditia franceza fusese prost organizata si condusa, iar membrii tribului dispuneau doar de arme medievale, furia atacului tuaregilor si aspectul lor sinistru le-au creat in ochii francezilor o reputatie de invincibilitate.
Tuaregii i-au impresionat puternic pe francezi, care au pus pe seama lor o sumedenie de legende despre care tuaregii nu auzisera niciodata. Cea mai incitanta este cea relatata in romanul Atlantida, scris de Pierre Benoit in 1919. Cartea povesteste despre Antinea, o frumoasa regina a Atlantidei care traieste intr-un castel din Muntii Ahaggar, unde ii seduce si ii ucide pe tinerii ofiteri ai armatei franceze. In 1925, arheologii au anuntat ca descoperisera scheletul unei femei care fusese ingropata cu onoruri regale. presa a identificat-o imediat cu Antinea.
Rezultatul a fost electrizant. Ofiterii francezi au sapat muntii in cautarea altor dovezi si chiar marele explorator Henri Lhote s-a lasat cuprins de frenezia starnita de legenda.
Cand, in 1928, intr-o grota izolata, a descoperit o pictura rupestra ce reprezenta o femeie cu sanii vopsiti in alb, el a sustinut ca este Antinea, sirena legendarului Ahaggar.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu