Africa: Lantul vulcanic Erta Ale si Depresiunea Danakil din Etiopia

Exploratorul britanic Ludovico M. Nesbitt scria in 1934: "Poate ca nepotii nostri vor invata cum sa ajunga la stele si atunci vor zambi amuzati de eforturile noastre, ale celor care am strabatut cu greu locuri neumblate ale Pamantului." Ca si alti calatori impatimiti ai generatiei sale, Nesbitt era convins ca ultimele regiuni neexplorate ale Terrei nu trebuie cucerite decat pe fondul celor mai inalte realizari ale omenirii.

Masinile si avioanele, considera el, sunt prea inchise pentru a putea fi cu adevarat parte din mediul inconjurator. Nesbitt era fericit sa poata apela la "vechile si lentele metode de explorare, prin care gustul si miresmele unor teritorii primitive indepartate pot fi simtite din plin, desi cu eforturi mari si dureroase, de calatorul insusi".
Acestea au fost metodele utilizate de expeditia sa in 1928, cand el si cei doi italieni care-l insoteau au fost primii europeni ce au zarit ansamblul de vulcani numit Erta Ale.
Scopul calatoriei era acela de a parcurge cei aproape 640 km care traverseaza de la nord la sud Depresiunea Danakil, parte a Marelui Rift ce strabate Africa de Est. Perspectivele nu erau incurajatoare. Terenul era in mare parte un desert alcalin, situat mult sub nivelul marii, unde caldura dogorea asemenea unui cuptor. Apa era aproape inexistenta, iar triburile din zona, afarii, erau renumite ca fiind crude si sangeroase. Cele cateva expeditii europene care se aventurasera in regiune in deceniile anterioare pierisera, probabil macelarite.
De la punctul de plecare din oaza Aussa, pe raul Awash, Nesbitt s-a afundat adanc in desert. Zi dupa zi soarele devenea tot mai arzator, iar cei trei oameni au hotarat sa-si continue drumul numai noaptea si in zori. La rasarit, cerul si desertul deveneau una, fara orizont, fara forme distincte, fara distante.
Razele soarelului dogoreau ca un cuptor; dar daca desertul era fierbinte, nici nu se putea compara cu ravenele din Depresiunea Danakil. Acolo, insusi solul parea ca a luat foc, arzandu-le picioarele prin talpile bocancilor. Apa devenea din ce in ce mai rara si chiar camilele incepusera sa moara. In arsita soarelui, temperatura urca pana la 75°C, iar sub panza cortului abia daca scadea cu cateva grade.

Oamenii si animale se ascundeau in dosul stancilor ca insectele, pentru a se feri de caldura. Indiferent cat de aspre erau insa conditiile, la orizont se zareau totdeauna siluete inalte, invaluite in alb, ale razboinicilor afar, implacabili ca si desertul insusi.
Pentru ei, expeditia, si mai cu seama armele, constituia o prada deosebit de pretioasa.
Intr-o seara, pe cand pacla se risipea, Nesbitt si tovarasii sai au vazut dintr-o data o priveliste impresionanta. In fata lor, pe un arc de cerc de 80 km lungime, se insirau cinci vulcani, conurile lor ridicandu-se abrupt pe intinderea plata a desertului. Calauza le-a rostit numele in soapta: Erta Ale, "muntii care fumega".
Cel mai aproape era Ummuna, cu un nor plat de fum pe culme. Urma Erta Ale insusi, de o simetrie aproape perfecta, cu o cusma cetoasa ridicandu-se spre cer. Deasupra tuturor se intindea o patura de fum care, la caderea intunericului, era luminata pe dedesubt de o stralucire rosiatica ce licarea.
A doua zi dimineata, exploratorii si-au continuat drumul. Dar departe de a fi plat, asa cum parea de la distanta, terenul din jurul vulcanilor era o masa accidentata de lava, ca o mare intunecata impietrita, cu crestele ascutite precum niste lame taioase.
Crapaturile erau pline cu zgura ce scrasnea ca sticla sub talpi, sfasiind si bocancii, si picioarele. Resemnati, oblojindu-si ranile, cei trei au pornit spre vest, trecand pe langa culmile Muntelui Alu, si au urcat pe o ridicatura. In fata lor se intindea o campie sclipitoare de sare.
Ca focurile vesnice ale vulcanilor in spate si campul arid in fata, exploratorilor li s-a parut ca se afla pe un taram nemilos, unic si inspaimantator. Nesbitt l-a numit "un peisaj al terorii". Dar cum apa era pe sfarsite, nu aveau de ales decat sa mearga inainte, sperand ca promisiunea calauzei de a gasi un put nu se va dovedi desarta. La capatul puterilor, au zarit in sfarsit sursa de apa, dar drumul catre ea le era barat de un grup mare de localnici. Din fericire, nu erau razboinici, ci mineri de sare, care i-au intampinat si i-au ajutat sa ajunga la apa. Cateva zile mai tarziu, expeditia a pornit in ultima etapa a traseului, spre nord si spre Marea Rosie. Intreaga calatorie intr-una dintre cele mai neospitaliere regiuni ale lumii a durat trei luni si jumatate.


DEPRESIUNEA DANAKIL

Depresiunea Danakil, in care se inalta conurile vulcanice Erta Ale, este una dintre cele mai necrutatoare zone de pe Pamant. In cea mai mare parte a anului este o campie parjolita, acoperita cu sare, situata sub nivelul marii; de fapt, initial facea parte din Marea Rosie, pana cand ridicarea Podisului Danakil, la nord, a despicat-o de aceasta. Apa ramasa aici s-a evaporat, lasand in urma un strat de sare gros de 3 km pe fostul fund de mare.
Ploile rare spala sarea din zonele mai inalte si o aduc spre cel mai jos punct, Lacul Karum. Aceasta intindere de apa putin adanca, bogata in minerale, se afla la 120 m sub nivelul marii. Pentru scurt timp, in fiecare an, se umfla, ajungand la 72 km latime, iar in jur tasnesc izvoare fierbinti, pe masura ce apa infiltrata in sol intalneste roca incandescenta din Pamant.
In ciuda conditiilor aspre, Depresiunea Danakil "gazduieste" cateva triburi nomade: afarii sau, cum ii mai numesc alte populatii din zona, danakilii.

In arsita ucigatoare, in peisajul desertic, ei traiesc in principal din doua activitati: cresterea nomada a animalelor si colectarea sarii.
De secole, sarea din Lacul Karum constituie sursa de trai a afarilor: folosind prajini lungi, ei desprind blocuri din stratul gros de sare si le modeleaza sub forma unor caramizi, pe care le transporta apoi spre diverse zone din nordul si estul Africii.
Multi afari urmeaza inca traditiile stramosesti, deplasandu-se dintr-un loc in altul impreuna cu turmele lor de capre, oi si camile.

Afarii sunt oameni aratosi, inalti, zvelti si vigurosi. Femeile sunt frumoase si isi poarta cu gratiile rochiile lungi, maronii. Barbatii poarta o fasie de panza alba in jurul salelor si pe deasupra o toga, fiind inarmati cu cate un pumnal lung, cu lama lata, si cu o sulita sau o carabina. Femeile si copiii mana turmele in deplasarea comuna de la un loc de pascut la altul. Afarii traiesc aproape numai cu lapte si carne, astfel incat o seceta indelungata risca sa aduca moartea prin infometare printre oameni si animale.